„Together”: un cuplu disfuncțional vs. o pandemie necruțătoare – cine a câștigat

Se spune că dragostea durează trei ani. O altă prejudecată dintre atât de multe. Dar imaginează-ți dacă ai fi stat trei ani în pandemie, zi de zi, cu soțul sau soția, cu iubitul sau iubita. Romantic? Înspăimântător? Depinde cum privești situația. Dar hai să nu dezvoltăm un scenariu chiar atât de extrem.

Dacă ești căsătorit sau locuiești cu iubitul/iubita, ai fost pus în situația în care să stai, o perioadă, 24/7 cu partenerul de viață, în lockdown, carantină, izolare sau cum vrei să-i spui. Cum v-ați descurcat? Probabil a fost frumos la început, dar per total nu v-a fost ușor. Acest scenariu este prezentat într-o oră și jumătate în filmul “Together”. Iar de aici înainte, te avertizez că urmează spoilere.

Drama romantico-comică are un scenariu pe alocuri sfâșietor, dar cu suficiente momente amuzante. Acțiunea se întinde pe o perioadă de un an, din primăvara lui 2020 până anul acesta. Filmul ilustrează povestea unui cuplu necăsătorit, dar care locuiește sub același acoperiș, având împreună și un băiețel cu nevoi speciale, în vârstă de zece ani. O relație care se dezintegrează, mai ales pe măsură ce trebuie să-și petreacă absolut tot timpul împreună, în aceeași casă, pe fondul lockdown-ului din UK. Ei își disecă relația și își exprimă trăirile în fața noastră, a celor care vizionăm filmul, vorbindu-ne în mod direct, ca unui psiholog.

Scenariul poveștii scrise de Dennis Kelly este ferm, dar oferă un sentiment arhetipal. Cele trei personaje sunt “El”, “Ea” și copilul lor. Nu le aflăm numele, probabil pentru că regizorul Stephen Daldry a vrut ca astfel să ne identificăm mai ușor cu subiectul. Încă de la început, James McAvoy și Sharon Horgan își interpretează rolurile cu măiestrie și cu o chimie actoricească incontestabilă.

Între cei doi apar problemele politice și filozofice pe care le dezbat cu argumente, însă într-un mod acid, specific unei relații care trece prin momente dificile. El este un conservator al clasei muncitoare care s-a descurcat bine în tehnologia producției de filme, până a început pandemia, și crede că teoria despre starea naturală și contractul social al lui Hobbes îi elimină pe cei slabi. Pe de altă parte, ea este dintr-o familie bună și se identifică cu stânga politică: crede în drepturile lucrătorilor. Este director la o organizație non-profit care mută refugiații europeni.

Cei doi se urăsc reciproc la fel de mult cât se iubesc și recunosc acest lucru atunci când se ceartă. Chiar spun, la un moment dat, că singurul lucru care-i mai ține împreună e copilul lor, Arthur. Lipiciul care ține împreună două bucăți ce par să se rupă oricând. Iar pentru mine, cel puțin, scena cea mai dură, dacă pot să spun așa, din tot filmul, e prim-planul pe băiețelul lor care-i privește cu capul în jos. El înțelege tot ce se-ntâmplă cu părinții lui, chiar dacă nu vorbește.

Tot în ceea ce privește modalitatea de filmare, putem observa că cei doi sunt plasați în cadre familiare din gospodărie, cum ar fi holul sau bucătăria. Astfel, putem empatiza mult mai bine cu dialogul personajelor, pentru că ne putem pune în pielea lor. Când unul dintre ei are un discurs mai profund este plasat în prim-plan, în timp ce celălalt iese din focalizare, lăsându-l pe cel dintâi să domine scena.

Practic, noi participăm la o destăinuire a unui cuplu cu probleme, pe Skype sau Zoom. Ascultăm un cuplu în impas, argumentând fiecare motivul pentru care celălalt este cauza principală a tuturor problemelor lor. În restul timpului, Daldry adoptă o perspectivă a filmării la a treia persoană, camera observând subtil ceea ce se spune și se petrece, în timp ce ei “uită” că cineva îi privește.

Unele dintre scene sunt comice, permițând actorilor să se bâlbâie, să se întrerupă reciproc și să vorbească unul peste celălalt. Scenele mai dramatice sunt atunci când unul dintre ei preia lumina reflectoarelor și oferă un lung și profund monolog. Cum ar fi cel în care el stă în spate și o cronometrează, în timp ce ea își exprimă durerea și regretul cu privire la moartea mamei sale și cum guvernul britanic nu a fost în stare să prevină mai bine toată situația cu coronavirusul.

Monologul personajului despre tratamentul mamei sale, care s-a îmbolnăvit de Covid-19 și a pierdut lupta cu viața, singură, într-un azil de bătrâni, este cu adevărat un cuțit în inimă. “Nu pot să nu mă gândesc că mama mea n-a fost omorâtă de o mașină, de un pistol sau de un cuțit. Nici măcar n-a fost omorâtă de virusul în sine. A fost omorâtă de prostie, de incompetență”, spune ea. Acesta este strigătul unui om care și-a privit mama murind, prin Facetime.

Nu e de ignorat nici monologul despre sparanghel al lui James McAvoy, care o egalează cu succes pe partenera sa, în interpretarea ireproșabilă. Monologul se dezvăluie ca ceva foarte profund. Modul în care McAvoy folosește o brichetă aproape stricată ca să-și aprindă o țigară, în timp ce povestește despre câte legume a plantat denotă tumultul său interior. Expirațiile, gesturile mâinilor și zgomotul brichetei care abia se aprinde punctează sentimente intense și sculptează momente în care personajul se dezvăluie, iar publicul îl cunoaște și reflectă, la rândul său, la situație.

Un moment amuzant și ridicol, în același timp, este când el o cere pe ea de soție. „Let’s fucking, fucking… get married!”, se aude din gura lui. Nu e nimic ciudat, însă, la cât de disfuncțională e relația lor. E modul lor de a comunica. O relație love-hate, un dialog pe un ton întotdeauna tensionat, dar susținut de legătura puternică dintre cei doi. Fiecare replică a celor doi te zdruncină și te face să te gândești, dacă ești într-o relație de genul acesta, dacă merită.

Dacă nu cumva pierzi timpul, încercând să faci să meargă ceva în care ai investit timp, răbdare și sentimente. Iar dacă nu ești într-o relație, te face să te-ntrebi dacă merită să începi așa ceva. Dacă ești dispus să-ți sacrifici liniștea interioară pentru persoana iubită. Merită să reproșezi constant cuiva atâtea lucruri, merită să-ți pierzi mințile uneori, încercând să repari, să salvezi ce a mai rămas dintre voi doi? Sau, pur și simplu, e mai bine singur?

Scena cu ciupercile este una „delicioasă”. Și potrivită pentru cabinetul unui terapeut. Extrem de carismatici, cei doi se contrazic, desigur, care pe care a vrut să otrăvească cu niște ciuperci necomestibile. Scena asta care seamănă foarte bine cu o anecdotă chiar trebuie văzută, n-are cum să fie descrisă în cuvinte. Ca, de altfel, multe alte părți pline de profunzime dintre cei doi care-ți oferă o experiență holistică. Dialogul și relația dintre cei doi te trec printr-un carusel de sentimente și trăiri: acum râzi la replicile lor de genul „Îți urăsc fața” sau “Ești ca un cancer sau o diaree”, iar peste cinci minute îți dau lacrimile când empatizezi cu durerea cuiva care a pierdut o persoană apropiată din cauza virusului. Ca milioane de alți oameni.

Finalul denotă, însă, speranță. “I fucking love you” – “I sort of love you”, își spun cei doi, în timp ce se sărută și se îmbrățișează pe podeaua bucătăriei. Pe mine m-a făcut să înțeleg mai bine faptul că suișurile și coborâșurile sunt normale și nelipsite din orice relație și că fiecare relație e diferită în felul său. Poate ar fi bine să nu mai credem tot ce vedem pe rețelele de socializare, poze perfecte, cupluri cu zâmbetul mereu pe buze și o stare de fericire generală. Asta este adevărata comuniune dintre doi oameni, la asemenea teste este supusă o relație. Nu e bine mereu. Indiferent cum ar fi, comunicarea e cea mai importantă. Mai tăios, mai calm, cu argumente, cu lacrimi uneori, întotdeauna trebuie să existe comunicare.

Incertitudinea, furia, epuizarea, frica, plictiseala din timpul lockdown-urilor din toată lumea ne-au pus pe toți la încercare. N-a fost cazul doar în chestiuni de cuplu. În orice fel de relație au existat momente mai tensionate, dar cred că astfel am ajuns să ne apreciem mai mult, să ne înțelegem, poate, mai bine și să avem grijă unul de celălalt. Sau, din contră, să ne distrugem reciproc și mai mult.

Este un film greu de vizionat, nu pentru că este atât de crud sau incredibil de prost, ci pentru că personajele sale sunt atât de bine conturate și enervant de reale. În final, niciunul dintre ei nu pare deosebit de dispus să-și petreacă timpul singur, iar împreună se bucură de satisfacția personală de a-și transmite plângerile unul altuia sau să-și analizeze viața sexuală. Duo-ul este un exemplu și de “așa da”, dar și de “așa nu”. Este un exemplu real din viața de zi cu zi.

Cuplul autodistructiv ne tratează, pe rând, ca pe niște confidenți, arbitri, consilieri în căsătorie sau – în anumite scene care frizează nebunia – psihiatri. Ei luptă pentru atenția și simpatia noastră, parcă vrând să realizeze o interpretare modernă a “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Structura filmului permite un nivel de intimitate remarcabil, în sensul că devenim familiarizați cu toate tipurile de gânduri urâte sau vulnerabile pe care majoritatea oamenilor le îngroapă în public sub un strat de falsă fericire și zâmbete forțate.

Chimia romantică și bizară dintre cei doi ne reprezintă pe fiecare dintre noi, probabil accentuată pe fondul pandemiei. Cu toate acestea, „Together” se încheie cu un mesaj brutal de realist. Perechea decide că ruina relației lor – „ciudată, iritantă, deprimantă” – merită susținută. Cel puțin suficient de mult timp cât să privească împreună perușul mort găsit de fiul lor în grădină. Apoi… nu știm ce se-ntâmplă. Fiecare cu imaginația sa.

Pandemia a schimbat, cu siguranță, modul în care ne vedem nu doar pe noi înșine sau unul pe celălalt, ci și întreaga lume care ne înconjoară. Poate am evoluat, poate ne privim mai frumos decât înainte, poate lucrurile s-au înrăutățit. Dar, cu siguranță, ceva s-a schimbat. Iar cea mai mare teamă a personajelor, desprinsă din “Together”, e că ne vom întoarce, la un moment dat, la normal. Dar ce e acela normal? Vrem să ne întoarcem la el? Este normal acel “normal”? Sau putem să-l schimbăm? Depinde de fiecare dintre noi. Depinde ce compromisuri este dispus să facă fiecare dintre noi.

Îți las mai jos un trailer, dacă până acum nu te-am convins să-ți rupi o oră și jumătate din timpul tău, ca să experimentezi o introspecție, printr-o ecranizare de calitate.